Incearca noul chat AUDIO-VIDEO la un pret promotional!
BETA
Inregistreaza-te

Poza specialistului Delia Aldescu (Ciobancan)

Sunt offline

Trimite-mi o intrebare


Program de lucru

  • Luni:
  • Marti:
  • Miercuri:
  • Joi:
  • Vineri:
  • Sambata:
  • Duminica:

Delia Aldescu (Ciobancan)

Consilier marital, Psihoterapeut de familie si cuplu, Hipnoterapeut, Psiho-oncolog, Coach

Varsta: 40 ani
Expert in: Psihologia cuplului, Psihologia copilului, Psihotraumatologie , NLP
Apreciere




De cate feluri este iubirea

Poza
26 Mai 2011

Prima noastra relatie de iubire asigura schita initiala a mintii. Tipul de comunicare din aceasta relatie de atasament este interiorizat si devine sinele nostru. Forma dialogurilor noastre cu cei de care depindem in supravietuire si dezvoltare devine prima structura a lumii noastre interne.

Toate elementele comunicarii nonverbale ale copilului: zambetul, plansul, tipatul, insomnia, joaca, crampele si asa mai departe, elemente care produc un raspuns din partea parintelui, este retinut, iar ceea ce produce un raspuns de respingere este exclus.


Regulile pe care copilul le deduce din vremurile timpurii vor guverna comportamentul lui, ceea ce se va lasa sa simta, sa-si doresca, sa gandeasca si sa-si aminteasca. Codate in modelul intern, cunostintele istoriei lui de atasament ii vor modela relatiile din prezent si din viitor atat cu ceilalti, cat si cu el insusi.

In timp ce relatiile de apropiere si iubire din copilarie, numite relatii de atasament, structureaza sinele, unele relatii ulterioare pot sa il restructureze, transformand modelul nostru de atasament initial.

Cercetarile facute de Mary Main incepute la mijlocul anilor ’70 in ceea ce priveste experienta si reprezentarile atasamentului la sugari, copii de sase ani si adulti, a clarificat patru stari sau tipare de atasament.

Atasamentul securizant si autonom - liber sa te conectezi, sa explorezi si sa reflectezi


Aici avem copii care afiseaza un echilibru flexibil in cautarea confortului alaturi de mama si explorarea camerei cu jucarii de unul singur. Mama nu asteapta si nici nu cere ca ea sa fie in atentia copilului. La sase ani acesti copii sunt deschisi din punct de vedere emotional. Ei pot vorbi cu usurinta despre sentimentele de separare si isi pot imagina o solutie constructiva la aceasta criza. Plini de resurse si siguri isi gasesc confortul langa mama, reluand apoi explorarea si joaca. Dupa reintalnirea cu parintii pe care ii primesc cu caldura, schimburile verbale cu acestia sunt fluente, echilibrate din punct de vedere al schimbului de replici si in mare parte nerestrictionate in privinta subiectului.

Parintii acestor copii au un istoric al atasamentului despre care vorbesc flexibil, meditativi si deschisi propriilor emotii fara sa fie incomodati de acestea. Cand isi amintesc experiente neplacute cu parintii lor par a fi capabili sa mentina o perspectiva echilibrata, ce denota eforturi de a-si intelege si uneori de a-si ierta parintii. Exista si parinti care descriu antecedente problematice si dureroase in copilarie, de care vorbesc coerent si colaborativ. Acesti adulti, cu o siguranta dobandita, au avut relatii emotionale semnificative cu prieteni apropiati, parteneri de viata sau terapeuti.

Parintii copiilor siguri sunt capabili sa considere si sa reconsidere experientele lor de atasament, reflectand din interior si din exterior asupra lor. Aceste stari mentale deschise, flexibile, nerestrictionate de anumite reguli de atentie sunt cele care fac posibila responsivitatea senzitiva care ii face capabili pe acesti parinti sa creasca copii siguri. Caracterul atotcuprinzator al dialogului ce favorizeaza dezvoltarea relationala pentru armonie psihica, echilibrul intre atasament si explorare, relationare si autodefinire, lasa mostenire un istoric de atasament securizant la copii.

Atasament evitant, care respinge - o izolare nu atat de fericita

Copiilor evitanti le lipsesc flexibilitatea si resursele. La 1 an ei se angajeaza in explorare, evitandu-si mama, ca raspuns la respingerea consecventa a dorintelor lor timpurii pentru contact fizic si emotional sau, la comportamente parentale intruzive, de control. Copiii afiseaza emotional un interes redus obiectelor. Neperturbati de lipsa mamei, iar in prezenta ei ignoranti, copiii totusi reactioneaza la nivel fiziologic, ca sa poata face fata acestui stres, dar au invatat sa-si reprime exprimarea directa a emotilor date de separare si atasament, chiar daca le simt.  La 6 ani sunt capabili sa defineasca tristetea traita la separare, dar nu-si pot imagina nici o solutie pentru criza separarii. La intalnirea cu mama, ea este ignorata subtil iar interactiunile lor dupa intalnire sunt restrictionate, lasand toata initiativa parintelui, conversatia stagneaza, iar discutile sunt impersonale.

Parintii copiilor evitanti sunt parinti care resping si minimalizeaza importanta si influenta relatiilor de atasament. Discursul parintilor este incoerent, necolaborativ, le este imposibil sa-si aminteasca experiente ale copilariei si se contrazic in relatare dintre relatia ideala pe care pretindeau ca au avut-o si cea problematica pe care chiar au trait-o. Descrierile idealizatoare sau normalizatoare sunt ori fara suport, ori dezmintite de experientele la care fac ulterior referire.

Parintii acestor parinti isi invata copiii sa-si inhibe sentimentele, impulsurile si comportamentele legate de atasament. Deveniti adulti, evita astfel de sentimente si impulsuri idealizandu-si mama. Cand amintirile dureroase ameninta idealizarea, isi sustin reformuland defectele mamei ca fiind de fapt calitati. Adultii care resping, isi justifica izolarea emotionala din copilarie, explicand ca respingerea, neglijenta sau furia parintilor lor le-au dat o educatie dura, dar buna care a sadit autosuficienta si determinarea.

Copiii evitanti si parintii care resping au avut parte de experienta restrictionata radical fata de problemele legate de atasament. Minimalizeaza constientizarea sentimentelor avand tendinta sa sustina ca este mai bine si reflecta necesitatea de a se simti sau a parea in exterior puternici, autonomi si independenti. Greu de accesat de catre pacienti care resping peisajul lor intern, proiecteaza asupra altora prpriile nevoi, vulnerabilitati si furi renegate.

Neatenti la propria experienta de atasament, parintii se distanteaza fata de ceilalti si fata de dorintele lor, iar la semnalele copiilor lor raspund intr-un mod nesenzitiv. Supravietuind emotional restrictiv isi conserva starea mentala de respingere, ignorand sau respingand nevoile de atasament a copiilor lor. Copiii au astfel nevoile blocate. Ceea ce se intampla in relatia cu parintii este internalizat de catre copii iar modelul preluat nu lasa loc pentru dorinta sau pentru incercarea de a satisface astfel de nevoi.

Deveniti adulti dezvolta modele in care ori au impresia ca ei sunt buni, puternici, in timp ce ceilati sunt nedemni de incredere, plini de nevoi si inadecvati, sau dimpotriva, au sentimente ca ei sunt defectuosi, dependenti si neajutorati, in timp ce altii pot sa respinga, sa controleze sau sa pedepseasca.

Atasament ambivalent si preocupat - nu exista loc pentru o minte proprie

Copiii ambivalenti implica o amplificare a afectului in care ei se pot concentra exclusiv pe mama. Agatandu-se de ea, impotrivindu-se furiosi sau in mod alternativ pasiv, neajutorati, acesti copii sunt extrem de greu de consolat. Anxiosi si coplesiti fata de pozitia mamei, nu pot explora. Acest tipar este previzibil fata de o mama imprevizibil responsiva a carui copil a facut un compromis adaptativ si necesar care il ajuta la asigurarea atentiei mamei, altfel inconstanta.

Copiii de 6 ani oscileaza intre exprimari intense ale nevoii si furiei. Reintalnirile ambivalente cu parintii sunt caracterizate de mesaje mixte: cand stau ascultatori in bratele mamei, cand se intorc cu spatele, rupand contactul. Cu privire la separare, copiii ambivalenti sunt vulnerabili, nelinistiti si tulburati.

Parintii copiilor ambivalenti sunt si ei profund absorbiti de propriile preocupari tulburatoare legate de atasament, depunand eforturi sub povara unei preocupari excesive, confuza, furioasa sau pasiva fata de figurile lor de atasament. Anxiosii, prin frica de abandon si neajutorare, au tendinta sa descurajeze autonomia copilului lor. Vorbesc despre emotiile din trecut ca si cum acestea le-ar opri capacitatea din prezent de a-si aminti coerent si a reflecta. Frica si furia intensa sau pasivitatea evocata de atasamentele din trecut sau prezent submineaza capacitatea parintilor printr-o comunicare confuza, irelevanta, coplesitoare care au mare probabilitate sa produca strategii de hiperactivare la copii.

Mamele responsive relativ, apoi intruzive sau indisponibile, provoaca copiilor lor o preocupare constanta cu promisiunea de apropiere, pe de-o parte, si posibilitatea pierderii, pe de alta parte. Capacitatea acestor parinti de a percepe cu exactitate nevoile copiilor este compromisa. Regulile de atasament, stresul amplificat, autonomia inhibata, impiedica explorarea competitiva si independenta precum si autoexplorarea 

Prea suparati de conflictele trecute si prezente, acesti parinti nu mai proceseaza in mod eficient informatiile legate de atasament care apar din interior, din memorie sau din afara, de la semnalele copiilor.

Atasamentul dezorganizat si lipsit de solutie - cicatrice ale traumei si pierderii


Copiii mici dezargonizati si dezorientati au comportamente bizare, inexplicabile, conflictuale sau disociate fata de mama. Raspunsul lor apare ca urmare a prezentei unui parinte inspaimantator, in fata caruia se simt in pericol si fara iesire. Cand vine vorba de separare, acesti copii devin tacuti, perturbati, suparati, irationali si uneori prezinta dezorganizare in limbaj sau comportament.

La 6 ani copiii evaluati ca dezorganizati in copilaria mica, au dezvoltat o strategie comportamentala ce reflecta un efort sistematic de a-si controla parintii, fie prin inversarea rolurilor, avand grija de ei, fie prin a fi agresivi in mod direct si punitiv. Acesti copii si-au luat un rol parental pentru a mentine proximitatea cu parintii lor si pentru a face fata amenintarii pe care acestia o reprezinta. Ei fie resping intr-un mod punitiv comunicarea cu parintii, fie sprijina cu staruinta aceasta comunicare.

Parintii copiilor dezorganizati au trait traume si pierderi care au ramas nerezolvate si experiente integrate si intelese problematic. Lipsa rezolvarii de catre parinti a problemelor legate de aceste antecedente anticipeaza atasamentul dezorganizat al copiilor lor. Lacunele de rationament si discurs, intruziunile amintirilor traumatice sunt responsabile acasa pentru comportamentul inspaimantator al parintilor cu traume nerezolvate, care produc la copiii lor atasament dezorganizat. Lipsa rezolvarii de catre parinti a traumei sau pierderii din trecut conduce spre stari mentale in mod evident discontinue, care necesita o negare rapida a experientei suparatoare. Sub impactul unor astfel de stari, declansate de exemplu de tipetele si crizele de furie ale copiilor de neconsolat, se pot manifesta cu prea mare usurinta in moduri care sperie copiii.

Furia parentala exprimata prin abuz fizic sau emotional este prea devastatoare, deoarece se joaca cu raspunsul biologic al copiilor fata de frica. Copiii mici nu se pot apropia si nici indeparta de o figura de atasament care este concomitent sursa a pericolului si a sigurantei. Semne de frica, cum ar fi retragerea fizica din fata copiilor sau disocierea pot fi la fel de periculoase, pentru ca baza sigura nu mai este simtita atat de sigura, mai ales ca acei copii mici, sunt vulnerabili ideii ca sunt cumva de vina pentru frica, retragerea sau disocierea parintilor.

Exista pacienti cu traume nerezolvate, care sunt amenintati atat din interior cat si din exterior, de o vulnerabilitate continua, la emotii coplesitoare sau la o lume externa devenita periculoasa, din cauza proiectiei externe a experientelor interne de nesuportat.

Copiii sunt supusi in aceste cazuri la un risc pentru un atasament dezorganizat si pentru psihopatologiile asociate acestuia.

Specialistii pot face o evaluare care sa reflecte experienta de atasament a unui adult si care sa poata prezice comportamentul de atasament al copilului acestui adult. Intre timp, cercetatorii din psihologia sociala, au realizat legatura stransa dintre cele 4 stiluri de atasament si influenta lor in formarea relatiilor romantice sau alte relatii apropiate la adulti.


Delia Ciobancan
Psihoterapeut, Consilier Psihologic

Cabinet Individual de Psihologie Delia Ciobancan
http://cabinet-psihologic-online.ro/
 


Numar vizualizari: 9117




Adauga comentariu